Povesti terapeutice. Casa Sufletului

Un bătrân tâmplar se afla în pragul pensionării. Era încă plin de putere și pricepere, iar patronul său îl dorea în continuare în echipă, apreciindu-i măiestria. Totuși, tâmplarul era hotărât să se retragă și să își trăiască zilele mai liniștit, alături de familie. A renunțat la un salariu atractiv în favoarea liniștii și a timpului petrecut cu cei dragi. Cu părere de rău pentru pierderea unui meșter atât de talentat, patronul îi ceru să mai construiască doar o singură casă, înainte de a pleca. Tâmplarul acceptă, însă nu mai punea suflet în ceea ce făcea. Chema ajutoare nepricepute, folosea materiale nepotrivite și lucra fără entuziasm. Chiar și lui îi era rușine de cum arăta rezultatul final. Când în cele din urmă construcția fu gata, patronul veni să o vadă. Cu un zâmbet cald, îi înmână cheia și îi spuse:
— Aceasta este casa ta. Este darul meu pentru tine.

Tâmplarul rămase uimit. O mare rușine îl cuprinse: dacă ar fi știut că își construiește propria casă, ar fi făcut totul altfel, cu grijă și cu pasiune.

Așa e și cu viețile noastre. Adesea, construim fără a pune tot ce avem mai bun în ceea ce facem, fără a fi prezenți cu adevărat. Și apoi realizăm, cu uimire și uneori cu tristețe, că trebuie să trăim în „casa” pe care tocmai am clădit-o. Nu putem da timpul înapoi, nu putem reconstrui ceea ce am lăsat neglijat, dar putem învăța să fim mai conștienți de alegerile noastre de aici înainte.

Ia aminte: tu ești tâmplarul propriei vieți. În fiecare zi bați un cui, așezi o scândură sau ridici un perete. Fiecare alegere pe care o faci astăzi zidește casa în care vei locui mâine. Așadar, gândește-te bine la ceea ce construiești — pentru că ceea ce faci te reprezintă și va deveni spațiul în care vei trăi.